Meseriile traditionale ale rromilor

Începând cu secolul XVI, pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, în Evul Mediu, romii s-au împărţit în două grupuri, ‘robii ţigani’ cei care şi-au continuat mai departe modul de viaţă semi-nomad, fiind aflaţi în ‘ţigănia domnească’, respectiv ceilalţi robi – vătraşii - care au fost aşezaţi pe moşiile domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, unde lucrau în conditii grele pământul. O parte dintre aceştia au rămas la curtea stăpânilor, ocupându-se cu diferite servicii casnice.

Robii domneşti, cei care nu aparţineau mănăstirilor şi boierilor, erau denumiţi speficic în funcţie de meseria pe care o practicau, după cum urmează:


Aurarii

- erau cei mai numeroşi dintre robii domneşti. Se ocupau cu spălarea nisipului şi pietrişului adus de ape din munţii Ţării Româneşti, găsind în felul acesta materiale preţioase, din care plăteau bineînţeles dări domnitorului. Alături de aceştia mai erau şi ‘băieşii’ transilvăneni, care se deosebeau de ceilalţi prin scoaterea aurului din pietrele munţilor, din locuri numite băi, având un anumit procedeu pentru curăţirea lui.



Argintarii

- îşi prelucrau metalul prin cea mai răspândită metodă de prelucrare a argintului, şi anume prin ciocănire sau tehnica filigranului. În prezent argintarii produc diferite bijuterii cum ar fi inele, verighete, butoni, lanţuri, cercei, broşe, tacâmuri, solniţe etc



Lingurari sau Rudari

După această ocupaţie a rromilor aurari şi argintari, datorită epuizării resurselor, aceştia au început să îşi ocupe timpul cu prelucrarea lemnului, primind astfel denumirea de – lingurari sau rudari - Ţiganii confecţionau în acest fel vase, linguri, linguriţe, cupe, platouri, blide şi albii, mese, scaune şi dulapuri. Lingurarii depindeau în continuare de către domnitor şi obişnuiau să îşi aşeze locuinţa prin jurul locurilor împădurite, cu buni copaci din care îşi puteau lucra obiectele casnice.



Împletitori

Existau de asemenea şi subgrupuri distincte ale meseriei de rudar care se ocupau cu prelucrarea trestiei, a papurei, răchitei sau nuielelor. Aceştia purtau denumirea de – împletitori - şi confecţionau mobilier de grădină, coşuri, recipiente sau decoraţii.



Lăeşi sau Fierari

Robii domneşti care se ocupau cu fierăritul, erau numiţi – lăeşi sau fierari – şi reprezentau unii dintre cei mai iscusiţi rromi în prelucrarea fierului. Vechile scrieri relatau cum aceştia erau chemaţi adesea de către domnitor şi boieri pentru a făuri unelte şi arme. Modul de prelucrare a fierului era la rece prin ciocănire, sau la cald prin ‘fierberea’ lui, acesta meserie presupunând mult efort fizic. Lăeşii confecţionau în acest fel grătarele, grilajele, ancadramentele de uşi şi ferestre, iar fierarii tradiţionali produceau în special potcoave, sape, greble, unelte de uz comun precum dale, ciocane, cuţite, topoare. De asemenea realizau elemente de fier pentru instalaţii şi în domeniul construcţiilor: fiare de moară, lanţuri, încuietori, lacăte, balamale, chei etc. Fierarii fiind rromi inventivi, creativi şi energici, obişnuiau să fie recunoscuţi prin realizarea potcoavelor de gheaţă numite ‘mâţe’ sau potcoave ‘bătrâneşti’. Acestea erau aşezate iarna peste încălţăminte, pentru a nu aluneca pe gheaţă.



Meştesugul florăritului

pentru rromii din Ţara Românească a aparut puţin mai târziu, în secolul al XVII –lea, aşa cum relatează şi C.J. Popp Şerboianu, Gh. Sarău şi Vasile Burtea în documentele lor. Meseria de florăreasă a fost o meserie tradiţională încă din anii 1600-1700 când femeile rrome îşi întreţineau familiile practicând această meserie. Majoritatea florăriilor au devenit mai târziu coordonate în procent de 99% de către femeile de etnie rromă, comerţul floral devenind astfel un renume ţigănesc.



Căldărari sau Corturari

Ţiganii care au fost faimoşi prin meseria lor atât în România cât şi în străinătate poartă numele de - căldărari sau corturari - Meştesugul acestora era reprezentat de prelucrarea alamei şi a cuprului, prin confecţionarea căldărilor, a vaselor de bucătărie, cazanelor pentru ţuică etc. Produsele muncii lor erau lucrate exclusiv manual, reprezentând adevarate opere de artă.



Ceaunarii

- erau ţiganii care se ocupau cu prelucrarea metalelor neferoase, printre care şi aluminiul. Ei realizau ceaune, tigăi, ibrice, oale, tuciuri şi alte obiecte pentru gătit, punând metalele şi turnând în forme create tot de aceştia.



Ursăritul

Un meştesug deosebit al rromilor îl reprezenta – ursăritul - Aceştia erau în principiu veniţi din sudul Dunării şi se ocupau cu dresarea urşilor şi purtarea prin sate a acestora, unde înveseleau lumea prin joc. Ursarii erau ţigani nomazi şi locuiau în corturi, îndeosebi pe lângă satele boiereşti.



Geambaşi

Ţiganii – geambaşi – aveau ca ocupaţie caracteristică negustoria cu cai iar pe lângă această activitatea de vânzare-cumpărare îndeplineau şi funcţia de crescători, dar şi înteneritori, reparatori sau vindecători de cai. Animalul apatic, slăbănog se prefăcea în mâna ţiganilor, ca prin minune, într-un cal neastâmpărat, vioi, plin de vlaga vieţii. Caii reprezentau astfel animale fără de care ţiganii să poată trăi.



Lăutari

Muzica reprezenta specificul rasial şi liantul etnic al ţiganilor, aceştia purtând numele de – lăutari – Având în sânge simţul ascuţit al melodiei şi calităţi de bază pentru veselie, rromii au fost cei mai apreciaţi muzicanţi în Imperiul Otoman. Aceştia spre deosebire de greci, bulgari sau unguri, cunoşteau repertoriul naţional şi cântau jucând oricând, pentru orice plată. Aşa au ajuns la hore, hanuri, crâşme, restaurante şi grădini, în primele staţiuni balneare, pe la casele boierilor, la nunţi, botezuri şi alte ocazii festive.



Aceste denumiri erau alese în principiu după îndeletnicirile fiecărui grup în parte, fiind în conformitate cu meseriile pe care le aveau , meştesugurile fiind păstrate din generaţie în generaţie, fiind un fel de etichetă socială în cadrul grupurilor de ţigani.