Istoria rromilor


„Un neam de rromi e un grup mare de familii ai căror membri practică aceeaşi meserie, însuşită (cel puţin până la un moment dat al istoriei) în mod specific, tradiţional“ – spune dr. Vasile Burtea, sociolog specializat în relaţii interetnice şi minorităţi.

O cercetare din 1992 coordonată de sociologii Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir, arată cum în ultimele decenii tot mai mulţi ţigani au ajuns să uite sau să ignore tribul de care aparţin. Aproximativ o treime dintre cei care trăiesc în România nu se mai definesc ca fiind membrii ai anumitor neamuri.

Printre neamurile rromilor ce au dispărut complet se disting netoţii sau ciurarii. Sunt încă mulţi ţigani care se consideră parte dintr-un neam, iar cei mai mulţi sunt: vătraşii ( 13,8% ), căldărarii ( 5,9% ), rudarii (4,5%), spoitorii ( 3,7% ), mătăsarii ( 3,2% ), ursarii ( 2,7% ), cărămidarii ( 1,5% ), gaborii ( 1,4% ), florarii ( 1,2% ).

Istoria meserilor spune cum în India străveche profesia era de regulă moştenită şi practicată în familie – secretele fiind transmise din tată în fiu – iar majoritaritatea neamurilor de romi au fost constituite în jurul diverselor îndeletniciri cu care ţiganii îşi câştigau pâinea de zi cu zi.

Studiile unor cercetători afirmă faptul că au existat mai multe valuri de migraţie din India, ţara originală de provenienţă a rromilor. Se găsesc şi astăzi triburi nomade sau semi-nomade în India, ce susţin teoria ţiganiilor care au fost nomazi de la început urmând sa îşi părăsească ţara în timpul invaziilor. Acesta mişcare a fost influenţată de către războaie, repercursiunile împingând rromii spre migrarea înspre Europa.

Romii au migrat începând cu secolul V în Iran şi Asia mediteraneană, urmând să cerceteze şi Imperiul Bizantin în secolul IX. Între secolele X-XIV acestia au pătruns în sud-estul şi centrul Europei, cât şi în nordul Africii. A urmat apoi mişcarea către Europa apuseană (în special Peninsula Iberică) la finele secolului XV. În America de Sud si America de Nord neamurile de romi au ajuns în secolul XIX.

O alta teorie distinctă despre originalitatea rromilor relata cum ţiganii erau consideraţi ca fiind o masă de războinici adunată să lupte cu invadatorii musulmani, fiind descrişi ca părăsind ulterior India.

Limba ţigănească are importante accente şi influenţe pesane, armene, ceea ce dovesteşte trecere şi locuirea romilor prin aceste două ţări. În timpul invaziei turce din Armenia se pare că ţiganii s-au despărţit în trei grupuri mari, mergând înspre nordul Mării Negre, sud – până în Egipt – iar al treilea grup s-a îndreptat către vest şi Imperiul Bizantin. Acest grup a fost şi acela care a urmat să se răspândească în toată Europa. Multitudinea de cuvinte din limba turcă prezente şi în limbajul rrom sugerează o prezenţă relativ îndelungată a acestora în Imperiul Bizantin. Datorită unei noi invazii turce, ţiganii au intrat în Balcani în secolul XIV iar după cucerirea balcanilor de către forţele otomane, unele grupuri de rromi au păstruns şi în vestul Europei.

O parte din grupul ţiganilor ajunşi în Europa a fost ţinută în sclavie – în Balcani, în special Moldova şi Ţara Românească – iar cealaltă parte şi-a continuat călătoria răspândindu-se în toată Europa, începând cu Spania din anul 1425 până în Finlada, anul 1597.

Ţiganii au pretins că sunt crestini din Egipt veniţi în pelerinaj, pentru a putea obţine permise de trecere prin ţările din apus, iar apoi văzându-se fără soluţii au început să falsifice aceste documente. Această cauză asociată cu înfăţişarea lor străină, a dus la denumirea engleză in ‘gypsy’ şi cea spaniolă în ‘gitano’, acestea provenind de la cuvântul ‘egiptean’.


Meseriile traditionale ale rromilor

Începând cu secolul XVI, pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, în Evul Mediu, romii s-au împărţit în două grupuri, ‘robii ţigani’ cei care şi-au continuat mai departe modul de viaţă semi-nomad, fiind aflaţi în ‘ţigănia domnească’, respectiv ceilalţi robi – vătraşii - care au fost aşezaţi pe moşiile domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, unde lucrau în conditii grele pământul. O parte dintre aceştia au rămas la curtea stăpânilor, ocupându-se cu diferite servicii casnice.

Robii domneşti, cei care nu aparţineau mănăstirilor şi boierilor, erau denumiţi speficic în funcţie de meseria pe care o practicau, după cum urmează:


Aurarii

- erau cei mai numeroşi dintre robii domneşti. Se ocupau cu spălarea nisipului şi pietrişului adus de ape din munţii Ţării Româneşti, găsind în felul acesta materiale preţioase, din care plăteau bineînţeles dări domnitorului. Alături de aceştia mai erau şi ‘băieşii’ transilvăneni, care se deosebeau de ceilalţi prin scoaterea aurului din pietrele munţilor, din locuri numite băi, având un anumit procedeu pentru curăţirea lui.



Argintarii

- îşi prelucrau metalul prin cea mai răspândită metodă de prelucrare a argintului, şi anume prin ciocănire sau tehnica filigranului. În prezent argintarii produc diferite bijuterii cum ar fi inele, verighete, butoni, lanţuri, cercei, broşe, tacâmuri, solniţe etc



Lingurari sau Rudari

După această ocupaţie a rromilor aurari şi argintari, datorită epuizării resurselor, aceştia au început să îşi ocupe timpul cu prelucrarea lemnului, primind astfel denumirea de – lingurari sau rudari - Ţiganii confecţionau în acest fel vase, linguri, linguriţe, cupe, platouri, blide şi albii, mese, scaune şi dulapuri. Lingurarii depindeau în continuare de către domnitor şi obişnuiau să îşi aşeze locuinţa prin jurul locurilor împădurite, cu buni copaci din care îşi puteau lucra obiectele casnice.



Împletitori

Existau de asemenea şi subgrupuri distincte ale meseriei de rudar care se ocupau cu prelucrarea trestiei, a papurei, răchitei sau nuielelor. Aceştia purtau denumirea de – împletitori - şi confecţionau mobilier de grădină, coşuri, recipiente sau decoraţii.



Lăeşi sau Fierari

Robii domneşti care se ocupau cu fierăritul, erau numiţi – lăeşi sau fierari – şi reprezentau unii dintre cei mai iscusiţi rromi în prelucrarea fierului. Vechile scrieri relatau cum aceştia erau chemaţi adesea de către domnitor şi boieri pentru a făuri unelte şi arme. Modul de prelucrare a fierului era la rece prin ciocănire, sau la cald prin ‘fierberea’ lui, acesta meserie presupunând mult efort fizic. Lăeşii confecţionau în acest fel grătarele, grilajele, ancadramentele de uşi şi ferestre, iar fierarii tradiţionali produceau în special potcoave, sape, greble, unelte de uz comun precum dale, ciocane, cuţite, topoare. De asemenea realizau elemente de fier pentru instalaţii şi în domeniul construcţiilor: fiare de moară, lanţuri, încuietori, lacăte, balamale, chei etc. Fierarii fiind rromi inventivi, creativi şi energici, obişnuiau să fie recunoscuţi prin realizarea potcoavelor de gheaţă numite ‘mâţe’ sau potcoave ‘bătrâneşti’. Acestea erau aşezate iarna peste încălţăminte, pentru a nu aluneca pe gheaţă.



Meştesugul florăritului

pentru rromii din Ţara Românească a aparut puţin mai târziu, în secolul al XVII –lea, aşa cum relatează şi C.J. Popp Şerboianu, Gh. Sarău şi Vasile Burtea în documentele lor. Meseria de florăreasă a fost o meserie tradiţională încă din anii 1600-1700 când femeile rrome îşi întreţineau familiile practicând această meserie. Majoritatea florăriilor au devenit mai târziu coordonate în procent de 99% de către femeile de etnie rromă, comerţul floral devenind astfel un renume ţigănesc.



Căldărari sau Corturari

Ţiganii care au fost faimoşi prin meseria lor atât în România cât şi în străinătate poartă numele de - căldărari sau corturari - Meştesugul acestora era reprezentat de prelucrarea alamei şi a cuprului, prin confecţionarea căldărilor, a vaselor de bucătărie, cazanelor pentru ţuică etc. Produsele muncii lor erau lucrate exclusiv manual, reprezentând adevarate opere de artă.



Ceaunarii

- erau ţiganii care se ocupau cu prelucrarea metalelor neferoase, printre care şi aluminiul. Ei realizau ceaune, tigăi, ibrice, oale, tuciuri şi alte obiecte pentru gătit, punând metalele şi turnând în forme create tot de aceştia.



Ursăritul

Un meştesug deosebit al rromilor îl reprezenta – ursăritul - Aceştia erau în principiu veniţi din sudul Dunării şi se ocupau cu dresarea urşilor şi purtarea prin sate a acestora, unde înveseleau lumea prin joc. Ursarii erau ţigani nomazi şi locuiau în corturi, îndeosebi pe lângă satele boiereşti.



Geambaşi

Ţiganii – geambaşi – aveau ca ocupaţie caracteristică negustoria cu cai iar pe lângă această activitatea de vânzare-cumpărare îndeplineau şi funcţia de crescători, dar şi înteneritori, reparatori sau vindecători de cai. Animalul apatic, slăbănog se prefăcea în mâna ţiganilor, ca prin minune, într-un cal neastâmpărat, vioi, plin de vlaga vieţii. Caii reprezentau astfel animale fără de care ţiganii să poată trăi.



Lăutari

Muzica reprezenta specificul rasial şi liantul etnic al ţiganilor, aceştia purtând numele de – lăutari – Având în sânge simţul ascuţit al melodiei şi calităţi de bază pentru veselie, rromii au fost cei mai apreciaţi muzicanţi în Imperiul Otoman. Aceştia spre deosebire de greci, bulgari sau unguri, cunoşteau repertoriul naţional şi cântau jucând oricând, pentru orice plată. Aşa au ajuns la hore, hanuri, crâşme, restaurante şi grădini, în primele staţiuni balneare, pe la casele boierilor, la nunţi, botezuri şi alte ocazii festive.



Aceste denumiri erau alese în principiu după îndeletnicirile fiecărui grup în parte, fiind în conformitate cu meseriile pe care le aveau , meştesugurile fiind păstrate din generaţie în generaţie, fiind un fel de etichetă socială în cadrul grupurilor de ţigani.


Florarii boldeni


Florarii boldeni se considera un neam aparte de rromi care se ocupa de mult timp cu comertul de flori, ocupatie traditionala si mai ales stradala.

Boldenii au fost singurii dintre rromi care au avut un alt mod de organizare al familiei. De obicei femeia era cea care detinea in general controlul afacerii cu flori si a finantelor, barbatul avand rolul de a o ajuta si de a o sprijini in comertul stradal.

Majoritatea florarilor din Bucuresti locuiau pana acum trei-patru generatii, in zona Teiul Doamnei si Colentina, in apropierea fostei piete de flori, din Piata Obor. In prezent, cei mai multi dintre ei s-au rasfirat prin toate colturile Bucurestiului, pastrand insa traditia boldenilor si anume comertul stradal cu flori.

Vestimentatia florareselor este deja bine cunoscuta. Acestea purtau sortul nelipsit din tinuta lor, fuste lungi, colorate si basma.

Dupa revolutia din 1989, piata de flori din Romania a fost acoperita de importurile olandeze. Ca urmare a faptului ca florile provin de la bursa din Olanda rezultatul a fost o crestere vizibila a pretului cat si o uniformizare a ofertei pietei. “Sunt florile scumpe acum. Florile sunt toate straine, nu sunt romanesti. Avem si noi crizantema noastra, atat.”

Pana acum 40-50 de ani comertul cu flori la “bucata” din Bucuresti se desfasura in mare parte “din mana in mana”, vanzatorii ambulanti umbland pe strada cu cosul de flori, atragand clientii prin coloritul plantelor si pretul foarte mic. Dupa lungi incercari ale administratiilor, florarii au facut o revolta 2007, iar consecintele acesteia au constat in dotarea florariilor cu case de marcat, obligarea acestora in a se documenta despre activitatea si vanzarile prestate, urmand a plati taxe statului ca orice alta unitate de comert. Toate acestea au avut ca scop imbunatarirea imaginii florarilor si crearea conditiilor normale de lucru.

Dupa aceste schimbari, conditiile de munca ale florarilor au fost imbunatatite, marfa a fost mai bine protejata de catre acestia, insa costurile pentru comertul floral au crescut de asemenea. Florarii platesc acum TVA, impozit pe profit, pe chiosc si taxe legate de curatenia spatiilor publice etc.

Florarii nefiind stabili si siguri pe ziua de maine, au incearcat sa creasca volumul de flori vandut, pregatind buchete deja gata facute, in care inserau mai multe flori, voluminoase si colorate. Ambalajul, desi constituia o cheltuiala pentru comertul florar, acesta era oferit gratis, florarii dand posibilitatea clientilor de a isi aleage culoarea si modelul, desi in cele mai multe cazuri florareasa era cea care lua decizia finala.

Traditional, fetele sunt invatate de catre mame cum sa aleaga florile si cum sa le cumpere, sa le ingrijeasca, cum sa le vanda, sa le impacheteze si cum sa negocieze cu clientii. Copii florareselor sunt de mici prezenti in activitatile florale, urmand sa le aplice mai tarziu in propria afacere cu flori.

Procedeul de achizitionare a florilor Olandeze se face prin bursa, fie prin intermediul unui broker, fie direct pentru cei care au acces direct din partea unui broker. Florile se liciteaza in stil olandez, pornindu-se de la un pret mai mare pana la un nivel preferat de unul dintre cumparatorii angro. Odata cumparate, florile taiate vineri sau sambata, ajung in Romania marti sau miercuri fiind deja vechi de 4 zile.